The Corner of my Mind

Super piesa, super clip.

Aş începe cu problemele mele de altitudine: stau la etajul şase.
Eu am probleme de atitudine la modul următor: Nu îmi pasă de renumele nimănui, de pantofii, fiţele, ideile despre sine, etc. Ori eşti om de comitet ori nu exişti. Cred că mulţi oameni normali gândesc aşa (limbiştii şi pupincuriştii nu intră în categoria oamenilor normali). Ce rost are o reputaţie dacă nu te ridici la înălţimea ei?
Nu mă văd un geniu, nici vreo fiinţă minunată cum nu s-a mai văzut pe faţa pământului. I are a simpleton. Şi în această calitate, îmi permit să spun că foooarte multă lume în jurul meu are probleme de atitudine. Sunt domnii/doamnele cărora nu le poţi vorbi nicicum ca să te înţeleagă că sunt prea prinşi în propriul ego. Unii/unele ar putea fi chiar interesanţi ca oameni, dar s-au pus atât de sus pe un piedestal, încât nici măcar nu mai vad că piedestalul pe care şi l-au construit se macină sub ei. Culmea este că au renume într-un fel sau altul şi te-ai aştepta să fie oameni inteligenţi, plini de resurse, cu capacităţi extraordinare de comunicare şi relaţionare. Pas! Nici poveste. De la înălţimea aia nu se poate. Cred că de vină este aerul rarefiat. Mai puţin oxigen, mai puţini neuroni rămaşi în viaţă. Şi ajung să dau dreptate oracolului: Nosce te ipsum…
Dacă unii dintre ei s-ar opri din viaţa lor tâmpă şi fără sens, poate ar vedea că sunt doar umbrele a ceea ce le-a creat reputaţia. Şi în loc să se vadă mici dumnezei, ar continua să se perfecţioneze. Şi poate atunci ar veni un simpleton ca mine şi i-ar băga în lista de messenger la categoria „to have beer with”.
Cert este că mă enervează atitudinile pline de fiţe şi figuri. Mă enervează oamenii care se comportă tot timpul de parcă ar fi tras ceva pe nas. Mă scot din minţi ăia care nu văd că sunt în acelaşi căcat cu restul. Mă irită lipsa de realism şi cei care spun că realismul este pesimism. Mă calcă pe nervi mincinoşii patologici. Aş călca în picioare oamenii care ar spune şi ar face orice ca să se dea bine pe lângă cineva. Mă irită acei/acele cineva care pun botu la chestiile astea.
Concluzie: Societatea în care trăim este de căcat, şi chestia asta o puteţi pune pe seama faptului că bucata asta e scrisă de la înălţime.

Treaba e: ori am văzut lumina, ori am înnebunit. Cert este că sunt mai relaxată decât am fost mult timp, aş dormi mai mult decât de obicei (la mine ăste e un lucru fantastic), şi mă simt minunat. Am suficientă energie ca să fac ce trebuie şi ce vreau. Oboseam înainte să mă trezesc. Mi-am luat o pauză. Ignor agitaţia şi tâmpenia care mă scoteau din minţi. Şi totul a pornit de la nişte pătrăţele enervante acum vreo o lună. Atunci mi-am dat seama că trebuie să îmi trag sufletul. Mă enervau pătrăţelele. Aveam o problemă.
Ele erau roz. Şi teribil de nesuferite. „De ce?” „Nu sunt naturale.” „Cum adică?” „Simplu. Nu am văzut nimic în natură cu formă pătrată.” „Păi sunt celule care se apropie…” „Alea nu sunt pătrate. Nu au unghi de 90…” „Da, aşa e… Aaaa, stai să-ţi zic un banc fain …. etc….” „hihi-haha” în jurul meu. Am pierdut un banc, o chestie la care alţii râdeau. Din cauza unor pătrăţele. Şi am zis pe limba dulce ardelenească: „O, futu-le-n gură de pătrăţele!!!” Şi am început să râd în hohote. Cei care erau cu mine au început şi ei să râdă cu hohote. Bineînţeles, la berea de mai târziu, cineva îşi aminteşte de ele. A urmat o jumătate de ora de râs cu lacrimi doar la menţionarea pătrăţelelor. A fost terapia de care aveam nevoie. Culmea este că la acea masă, din vreo 8-10 persoane, doar doi oameni au înţeles cu adevărat semnificaţia pătrăţelelor. Unul o ştia dinainte şi s-a chinuit să îmi explice multă vreme. Restul au înteles pătrăţelele ca un moment de nebunie. Oricum, le vine şi lor vremea să fie nebuni ca mine. Oare cum o să fie?