Printr-o suită de întâmplări foarte nefericite, urmate de unele foarte fericite, am ajuns să nu îmi mai pese de contracte de munca şi alte chestii de gen pentru că le am. Dar…
Îmi amintesc cu drag de vremurile în care mă plângeam ca proasta de cât de excroci şi ticăloşi şi nenorociţi sunt patronii.
Şi stau şi mă gândesc acuma de câte ori am câştigat mai mult decât declarau şefii mei. Şi cum eram eu supărată că, datorită nimicniciei şi ilegalităţii în care se scăldau ei, eu trebuia să fac nişte chestii absolut senzaţional de acrobatice ca să obţin o adeverinţă de salariu la o adică. Şi cum mă gândeam că o să ajung o babă pipernicită care va muri de foame din pensia miiiicăăă de tot, pentru că şefii mei nu îmi plăteau dările aşa cum trebuia.
Săptămâna asta am avut o revelaţie. Dacă românaşii noştri care trec prin aceleaşi chestii, mai ales ăia tineri, ar fi responsabili faţă de ei înşişi ar merge frumos la fisc, ar zice pe o declaraţie că ei au câştigat atâta, ar plăti frumos impozitu’ şi nu i-ar mai durea capu’ ca pe mine. Poate vor şi ei o casă, o maşină. Banca va face media pe o perioadă de a acestor venituri (pe baza hârtiei eliberate de fisc) şi ele vor fi luate în calcul. Simplu, nu?