The Corner of my Mind

Mai nou am impresia că toată lumea vorbeşte păsăreasca. Mă rog, nu chiar toată lumea, dar pe unii chiar nu îi înţeleg. Cuvintele lor nu vor să însemne ceva şi să aibă un fir logic. O fi de la mine, sau bruscs, oamenii vorbesc fără sens?
Şi de ce unii dintre ei mă freacă aiurea la creieri, nu au nimic de spus dar vorbesc în continuu şi fără sens. Ce vor ei de la mine??? De ce îmi dau BUZZ de 10 ori pe zi şi mă scot din starea mirifică de eu cu mine pentru chestii fără importanţă? Hmmm?

In fine, ideea e că încă nu mi-am băut cafeaua. Aşa că, dacă vreţi să ne înţelegem, asteptati să îmi dea un Jolt of Life :)).

V-am spus vreodată că mie îmi e frică cel mai tare de frica în sine? Cred că este un lucru îngrozitor. Pe mine una mă paralizează, nu pot reacţiona, gândi… Azi am făcut un experiment. Pentru o anumită situaţie, m-am pregătit pentru cel mai rău caz. Deşi nimic nu putea merge prost, la un moment dat inima a început să bată mai repede, simţeam că nu mai încape în piept şi că aerul e prea puţin. Mici broboane voiau să îşi facă apariţia pe tâmple, mâinile voiau să tremure, degetele începeau să danseze speriate. Începuse să îmi fie frică.
Am închis ochii, am respirat adânc. Mi-am adus pulsul la normal, gândindu-mă la lucruri care îmi plac. A durat mai puţin de zece secunde. Am deschis ochii şi m-am uitat la tot ce era în jurul meu. Am văzut instrumentele. Ştiam ce urmează. Complet relaxată, eram pregătită pentru absolut orice.
O oră mai târziu, scriu pe blog.

Later edit: Trei ore mai tarziu ma indop de Nurofen, si ma rog sa nu doara mai rau. OMG!

De ce femeile greșesc? Pentru că au vrut să fie femei de carieră, nu de cratiță și pat. Și au obținut chestia asta. Din păcate pentru ele, instinctul de reproducere primează peste ideile de grandoare, carierism, etc. Deci, la un moment dat în viața lor vor dori să vină acasă la un bărbat bine, care le întreabă de sănătate, și mai ales, u know, chestia aia mișto despre care doamnele nu vorbesc în public :D. Dar….
Haha. Acuma vine. Ca să ții un bărbat fericit acestuia îi trebuie:
mâncare gătită - măcar pentru gest - dacă ești o bucătăreasă îngrozitoare va propune el să comandați ceva sau se va oferi să gătească la un moment dat- dar nu înainte de a-i furniza: sex - nici măcar nu trebuie să fie d-ăla cu acrobații, dar trebuie să fie mai des de o dată la trei luni; chestii de genul haine curate și călcate, un picuț de ”atmosferă”, etc.
Booon. Asta trebuie să facem pentru ca al nostru stâlp să fie mulțumit și să vină cu plăcere acasă (pe lângă a nu-l turba cu vorbăria, cu țipete sau istericale tipic feminine).
Dar, avem și cariere. Poate și un copil. Și venim obosite de la serviciu. Ne apucăm de gătit, spălat, călcat, aspirat, șters praful…. Blah blah. Și apoi vine și bravul Hunter-Killer acasă și vrea să zâmbim dulce, și să facem … u know. Și merge o vreme. După care începem să ne plângem de toate cele (la asta noi femeile suntem experte). Și de cele mai multe ori, variantele de viitor sunt: menajeră cu carieră sau fără că nu e musai să iasă (când el va începe să caute ce îi lipsește în alte părți), femeie de succes cu menajeră și un soț/iubit casnic sau mai casnic decât ele (=castrare), tânără divorțată (cu sau fără menajeră), celibatară în căutare perpetuă a.k.a parașută, cum zice societatea (cu sau fără menajeră din nou), carieră fără menajeră, bărbat, cățel, mâță. Sau, cel mai rău caz posibil, după părerea mea: fără carieră, fără bărbat, și îmbătrânite prematur pentru că am tras ca proastele și nu a ieșit. Ar mai fi variații pe temă, dar combinările și permutările sunt multe și mi-e lene.
Și mai grav mi se pare că am ajuns să judecăm capacitatea unei femei după ambițiile de carieră pe care le are. Mi s-a întâmplat și mie, recunosc, să mă blochez dacă o tipă super capabilă îmi spunea ”Eu vreau bărbat și copii, o familie frumoasă, etc. și un serviciu acolo să fie”. Ne-am obișnuit să fim rechini, să vânăm jobul cu cea mai bună leafă și care ne-ar oferi cel mai bun statut social posibil (adică vrem ce au bărbații). Vrem o imagine, care de multe ori nu se potrivește structurii noastre. În goana asta după mărire, ne băgăm de multe ori cu capul înainte și acceptăm un job care nu ne face plăcere, dar oferă bani și statut. Și sacrificăm multe, doar pentru a nu reuși întotdeauna, pentru a descoperi prea târziu că nu ne place ce facem și a ne rata în plan personal. Oare merită? Cred că singurul lucru pentru care merită să te dai la o parte și să îi sacrifici pe cei de lângă tine este să faci un bine atât de mare umanității încât să intri în istorie. Dar concurența e mare. Pentru că mai sunt milioane ca noi, plus bărbații.
Fiind una dintre femeile care vrea să împace și capra și varza, am ajuns la concluzia următoare: trebuie să ai un job care îți face plăcere, pe care să îl faci cu măsură, pentru a avea timp și de viața ta - care nu e jobul (un faliment, o concediere și înseamnă că ai murit?!).
Mda, iar a luat-o razna Neuronul Șturlubatic. Da` nu-i bai, mai trebuie și idioțenii…

Poți să spui ”Nu am chef să fac azi asta” odată ce ai plecat pe drumul tău. Când eram copii și nu ne plăcea ceva, acel ceva trebuia făcut, pentru a nu suporta consecințele. Acum, când suntem oameni în toată firea, avem libertatea să ne asumăm posibilele consecințe.
Totuși, acel ”trebuie” din copilărie venea cu o chestie absolut senzațională: te scutea de responsabilitate. Pentru că nu ai ales tu să faci acel lucru, și s-a impus, prin urmare ai făcut ce puteai tu mai bine. Dacă rezultatul e un dezastru - nu e vina ta, nu poți fi bun la toate. Aveam o scuză.
În prezent, am câteva chestii pe agendă - lucruri care TREBUIE făcute. Și nu vreau. Pentru că le detest. Și, adult fiind - cel puțin conform vârstei, îmi exercit prerogativul de a spune NU VREAU. Și asta va avea consecințe, dar poate am chef mâine sau mai târziu. Faza e că în momentul în care apar consecințele, mă iau la pumni în cap: ”Fir-ar a dracului, trebuia să fac aia și aia atunci!”.
În mod cert, viața adulților ar fi mult mai simplă dacă nu ar amâna nimic, dacă toate lucrurile ar fi făcute la vremea lor… Dar sufletul unde îl lași? Când mai vezi un film? Când te mai duci în parc? Dar o carte (care nu e de specialitate) când mai citești? Când te mai vezi cu un prieten? Când mai ieși cu soțul/soția la o plimbare de dragul plimbării - nu pentru că ai o rată de plătit și parcul e la doi pași?!
Micile plăceri ale vieții sunt cele care ne fac să ne ridicăm dimineața din pat. Nu cariera, nu jobul, nu acele multe ”trebuie”.

Am scris foarte rar pe blog în ultima vreme. Am fost „apatică”.
Motivul este foarte simplu. Am scris mai multe chestii pe care intenționam să le public. Doar că la o recitire nu mai aveau sens. Erau pur și simplu străine de mine. Fiecare cuvânt părea rupt de celelalte, singur și fără sens. Am tras concluzia că, dacă am ajuns să nu îmi înțeleg propriile cuvinte, nu are sens să le public.
Funny feeling…

Este muuult mai aproape. Atât de aproape încât am impresia că sunt cu o jumătate de metru mai scundă (foarte grav că și așa mă simțeam pierdută în mulțime) și că trotuarul îmi ajunge până la brâu. În rest, totul este mai clar. Partea proastă - trebuie să îi port tot timpul, vreo câteva luni cel puțin, după care fug rapid la control. Partea bună - nu voi avea nevoie de ochelari de soare vara asta că sunt 2în 1 :)). O să schimb și poza de profil, nu care cumva să mă ratați dacă vreți să dați cu pietre după mine. :))