The Corner of my Mind

Ei, și azi a fost marți. Dar, din fericire, nu au fost trei ceasuri rele. „Realizările” mele au fost un pic mai modeste, după cum urmează:
- m-am trezit aiurea la 4.00 AM, prin urmare pe la 10.00 m-a luat o stare de nedescris;
- am început un lanț de contrabandă pentru că eu aveam o rezervă strategică de fix un băț pentru amestecat cafeaua, iar aparatul nu avea
- am salutat un om cam măricel față de mine (ca vârstă, poziție, și înălțime) cu „pa-pa”, ca o floricică ce sunt, iar când mi-am dat seama de trăznaie nu știam cum să sparg ușa mai repede 0.o
- m-am lăsat prinsă într-o capcană mică de miștouri ca-ntre colegi și m-am dat de gol că eram cu mintea anapoda, motiv pentru care s-a râs de mine, nu cu mine (ultima fiind situația ideală).
Partea bună e că, în ansamblu, it was a good day for science, iar efectele negative sunt pe termen foarte scurt. Adică: o să dorm mai bine la noapte, nu voi ajunge la mititica pentru contrabandă pentru că sper ca mâine oferta să poată satisface cererea de bețe , omul salutat la modul panseluțesc am auzit că e de comitet, iar miștourile… ei la astea se aplică altă treabă - „E rău cu răul, dar e mai rău fără el”.
Având în vedere că Neuronul Șturlubatic a fost dat de pereți cu cel puțin zece strănuturi și a fiert în sucul propriu din cauza unei mici temperaturi, azi a fost grozav.

Victima și Călăul

Ultimul weekend a început cu o vizită la veterinar. Asta pentru că Leyla (noul membru al familiei Enaș) este o pisicuță tomberoneză de nici trei luni, al cărei principal avantaj în fața lumii este că te poate scoate din minți cu cea mai dulce inocență. Prin urmare, Luna, „sora cea mare”, a clacat nervos, după mai bine de o lună de torturi inimaginabile.

Dacă în prima săptămână de la „adopție”, Leyla (jos) se trezea stuchită la fiecare sfert de oră de către sora ei mare, acum Luna suportă cu stoicism toate cretinismele noului membru al familiei. Asta pentru că circa două săptămâni de cafteală pisoiască și stucheală de maxim efect au rezultat cu o Lună răgușită, iar biata de ea renunțat să își mai manifeste dezaprobarea. Văzând asta, Leyla a prins curaj. Și de câte ori Luna doarme, Leyla, asemeni unui purice, îi sare cu toate cele patru lăbuțe în cârcă. Dacă sora mai mare dă din coadă, „Tâmpitule” (numele de alint al Leylei) sare călare, și mușcă la coada stufoasă a senioarei mai ceva ca la un pui rotisat. Buuun. Din toată afacerea asta, Luna s-a ales cu o dermatită pe fond nervos, pe lângă o afecțiune a sistemului digestiv - care ocazie ne permite să vedem ce ditamai Warrior e Luna.

Drumul. Luna este pisoi fițos de apartament, cea mai lungă excursie în natură fiind o noapte pe meleagurile sătmărene (a fugit prin geamul deschis și a venit acasă de frică, petrecând restul vacanței ascunsă după mobilă). Singura metodă de transport pe care o tolerează este în ghiozdan, cu capul scos prin fermoar. La cel mai mic zgomot, se retrage și se face micuță de tot. A mai văzut ea mașini de la balcon, dar, Doamne Ferește!, să treacă vreo Dacie tunată sau vreun camion pe lângă rucsacul ei. Partea bună e că, măcar de frica monștrilor gălăgioși de metal, stă în locșorul ei. Cu ochii căscați la lume, a răbdat săraca și drumul.

La veterinar. Primul semnal de alarmă pentru biata mâță a fost mirosul de mâncăruri de toate felurile (de unde mama dracului e obiceiul românesc al cabinetului veterinar din spatele magazinului de hrană, nu pot să pricep). Din copilărie, Luna știe că acolo unde sunt multe mirosuri de gen, i se fac injecții și i se ia temperatura în moduri horror. Am urcat la etaj, în cabinetul propriu zis. Al doilea moment de panică: masa de consultații. Placată cu faianță, rece și aducătoare de amintiri lugubre. Al treilea moment: Un domn care miroase a belele, care frămâtă și întoarce pisoiul deja terorizat. Unde mai pui că nătărăul nu are de lucru și palpează burtica grăsuță a pisicii (vrei bătaie zdrențuitoare de la Luna, pune-i mâna pe abdomen). Circ, scandal, ochii mari ca în desene animate, sfâșiat aerul cu cănguțele… You know, dragălășenii d-astea. Booon.

Pisoiul dezlănțuit. După consultație se ajunge la concluzia că pisi are nevoie de tratament. Injectabil. TREI feluri. Toate în momentul cu pricina. Potolim cu greu bestia. Ne umplem de păr din cap până în picioare. O așezăm în poziția cerută de doftorici. Prima injecție - neașteptată - merge bine. Cu a doua a fost jale. Urlături, traumatizare doctor, zgâriat mânușițele lui finuțe până la sânge. Îndoit acul înainte de a apuca „monstrul de om” să facă injecția. Chemat ajutoare. Luat prosop. Înfășurat pisoi bezmetic. Alte două injecții. Și gata. Doar că amărâta nu știa pe unde să fugă, să iasă mai repede din casa ororilor.

Și, după cea mai traumatizantă vizită la veterinar din ultimii patru ani (și pentru noi și pentru țițoi), eu mă întreb ca proasta de ce mama naibii în România nu se sedează animalele înainte de consult. În cazul de față, consultația s-ar fi făcut mai amănunțit și mai bine, fără să zboare părul de groază de pe săraca mâță, injecțiile s-ar fi făcut ușor - fără ace îndoite și mieunat disperat, iar domnului doftor îi rămâneau lăbuțele nezgâriate și freza la locul ei. E chiar așa de scump sedativul ăla sau, pur și simplu nu ne duce mintea?

Oricum, Luna e o luptătoare. Ea se luptă și cu Tâmpitule, și cu doctorii și cu injecțiile. Să fie clar, ea ține piept lumii

Trupa - Bitter:Sweet
Piesa - “The Bomb”
Album - Drama
Site oficial

Cum e X lucru/ Îți place?
OK/bine = Este bine, dar lipsește ceva.
Grozav! = Minunat, fantastic, mirobolant, nemaivăzut!
Mmmmm, bine = Fugi, dacă nu vrei să auzi o tiradă de nemulțumiri! Totuși, nu e atât de grav ca:
Nashpa! = clar, ceva nu-mi priește iar șansele de rezolvare a problemei sunt aproape nule.
De rahat! = nu văd absolut nimic pe placul meu. (valabil la ciorba de burtă, de exemplu )
Ce faci?
Bine, mulțumesc (fără zâmbet) = who the f*** are u, and what do u want from me? (cu zâmbet) = mă bucur să te văd, dar nu am nimic nou pentru tine.
Gândesc/Stau/Fumez/alte chestii evidente = gândesc/x/y/z, leave me alone.
Mă gândeam…. = aștept să fiu întrebată la ce anume, poate îmi poți oferi ajutorul într-o chestiune.
Fac cutare lucru = am chef de vorbă, îți ofer un punct de pornire a conversației.
P-aci = hmmmm, mi lene, mă leși cu vorba multă?

M-au fascinat mereu ochii, atat la oameni cat si la animale. Pe cand eram doar un sfert de om incepusera sa apara la TV desenele animate gen Sandy Belle, La fleur a sept couleurs (sau cum le zicea), Sailor Moon, etc. Povesti dragute, as putea spune chiar fantastice pentru acea varsta a inocentei. Apoi apare minunea numita cablu. Rai, TV5, toate difuzau desenele animate japoneze, dublate intr-o limba pe intelesul meu (cat de cat).

Si toate aceste anime aveau un numitor comun. Ochii personajelor. Mari, dar inexpresivi. Plini de jocuri de lumina, dar grozav de reci. Si de la primul anime vazut am vrut sa pot desena si eu acei ochi frumosi, dar sa spun si povestea din spatele lor. Nu stiam sa desenez o cana, o floare sau restul fetei. Doar ochii. Si acum mai am obiceiul de a spune ca persoana X sau Y are “ochi de desenat”. Este cel mai mare compliment, pentru ca nu ma refer la forma si culoarea lor sau la modul in care sunt incadrati de restul fetei, ci la ceea ce reflecta ei, ce arata sau ascund intr-un mod mai mult sau mai putin dibaci. Iar ce e in spate nu trebuie sa fie ceva frumos… doar sa se arate putin.

Problema este ca, de atunci, am invatat sa desenez si alte lucruri, fete intregi cu nas cu gura, profile, gaturi. Am invatat sa desenez chiar si maini. Dar tot nu reusesc sa spun povestea pe care o citesc in unii ochi. Iese mereu o fata de ceara, care nu mai exprima nimic din ceea ce mi-a placut sau am urat. Si totusi, pot sa ii fac tristi, veseli sau visatori. Dar niciodata nu mi-au iesit ochii prin care te sfredelesc nesfarsite semne de intrebare.

Dreams… aren’t they something! I find myself trapped in the memory of one specific dream. I would have said a nightmare, but the ending turned out to be good, leaving space for a sequel. There was a dream that almost had the same weirdness as this one. But, not this much.
So, here goes…
It was about a man I know almost nothing about. He has one of those unfamiliar faces, never seen someone look like him and can’t place him in a “tribe” (when I see unrelated people having similar facial features and similar behavior I say they are from the same tribe). He is so far unique from this point of view. So, this dude is moving into an apartment on the first floor in a building where I used to live ten years ago. And he is unpacking stuff in his balcony. Curious by nature, I am wondering how the hell he got there. With “How come?!” in mind, once I see him leave, I go about the man’s flat (a very dark and obscure home), looking for answers to that question. Stepping over the threshold, I find myself intercepted by a hysterical-old-pregnant woman that is his wife (which I assume exists, since he’s wearing a wedding band – but I hope for his sake she is not old and hysterical). Her screams and violent gestures stop once I tell her that she is pregnant. She suddenly becomes friendly and invites me to feel the baby’s kicks. I hold out my hand, gently touch her belly and feel one heck of a kick. Not even a second later, the woman tells me that she must go to the bathroom and have her baby.
After a few minutes, all dressed for what seems like a restaurant job, she comes out ready to go to work and dumps her baby in my freakin’ arms. The dude appeared near me out of nowhere, and suddenly little gremlins start attacking the baby boy (a dark haired, dark eyed bundle of sweetness). The father’s new flat suddenly becomes big and hazy like a dungeon in the RPG games. We run around, trying to outsmart the evil minions from hell, until they finally hide themselves in a little ragdoll. I don’t know how, but we found the doll and threw it somewhere and the gremlins never came back. However, I guess we were traumatized or something, we felt that some unknown danger was still creeping around the little guy. Apparently, the only way to protect him was for me to stay in a tub, filled with crystal-clear cold water and hold him on my chest as tight as possible. Strangely, I couldn’t feel how cold the water was, but I felt the smooth skin of the child as if I were really holding him.
From this maternal-instinct-all-fucked-up moment, I and he (the baby’s dad) are in his balcony, which looks like some merchant store. There is even a merchant there. We take a bunch of stuff, but we refrain from taking any really tiny stacks of firewood, because a distant cousin of mine was supposed to take it and put it in the storage space.
We finally end up in a room, decorated in an Indian/Arabian style (or something similar). The only distinct piece of furniture – some sort of bookshelf with glass windows. The guy goes to it, gets a book, opens it at page number 180sh (don’t really remember). He seems puzzled, hesitates for a moment, but then takes, from that same bookshelf, a greeting card, puts the card between the pages of the book and opens it. He reads from it and finally smiles at me (premiere, in both real and unreal life). His words with a smile: You will find this phone number extremely useful.
And then the alarm clock woke me up. Now, please, get Freudian on me