The Corner of my Mind

Că tot am făcut prostia să încerc dezlegarea misterului celor câteva IP-uri care ajung pe la mine, dar ele nu au vrut… mă frământă faptul că am rămas cu încercarea. Io știu că nu-i musai să fie cititorul interactiv, dar, nah, trăgeam nădejde că aș mai cunoaște niște oameni ca lumea sau că aș afla mai mult despre cei pe care îi cunosc deja.

No, nu-i bai. Dacă nu vreți, nu vreți. V-am invitat, am încercat și o mită cu ceai instant, așa că fie ca voi. Io rămân să aberez pentru cele 15 personalități ale mele.

Cabral știe pentru cine scrie.

Ei, și azi a fost marți. Dar, din fericire, nu au fost trei ceasuri rele. „Realizările” mele au fost un pic mai modeste, după cum urmează:
- m-am trezit aiurea la 4.00 AM, prin urmare pe la 10.00 m-a luat o stare de nedescris;
- am început un lanț de contrabandă pentru că eu aveam o rezervă strategică de fix un băț pentru amestecat cafeaua, iar aparatul nu avea
- am salutat un om cam măricel față de mine (ca vârstă, poziție, și înălțime) cu „pa-pa”, ca o floricică ce sunt, iar când mi-am dat seama de trăznaie nu știam cum să sparg ușa mai repede 0.o
- m-am lăsat prinsă într-o capcană mică de miștouri ca-ntre colegi și m-am dat de gol că eram cu mintea anapoda, motiv pentru care s-a râs de mine, nu cu mine (ultima fiind situația ideală).
Partea bună e că, în ansamblu, it was a good day for science, iar efectele negative sunt pe termen foarte scurt. Adică: o să dorm mai bine la noapte, nu voi ajunge la mititica pentru contrabandă pentru că sper ca mâine oferta să poată satisface cererea de bețe , omul salutat la modul panseluțesc am auzit că e de comitet, iar miștourile… ei la astea se aplică altă treabă - „E rău cu răul, dar e mai rău fără el”.
Având în vedere că Neuronul Șturlubatic a fost dat de pereți cu cel puțin zece strănuturi și a fiert în sucul propriu din cauza unei mici temperaturi, azi a fost grozav.

…şi mă uitam la întunericul din jur, încercând să aud liniştea care se încăpăţâna să stea ascunsă simţurilor mele. Visul a fugit, lăsând în urma lui larmă, beznă şi mirosuri de canalizare, sperând că îmi pasă şi că voi alerga după el să îi cer socoteală. Dar am ales să stau în acel întuneric, fără să mai caut liniştea. Iar, la 5.30, ea a venit de bună voie, odată cu acordurile melodiei de la telefon, care îmi spunea că trebuie să încep o nouă zi.
Good morning, sleepy heads.

Să zicem că e 1 noiembrie, în jur de 8.00, la o cafea fierbinte şi nişte surfing pe net. Savurând aceste lucruri, în liniştea unei dimineţi de weekend se aude un mare poc!

Ce era? Unul dintre multele accidente de circulaţie de sub balconul meu. Din fericire fără victime umane. Un Matiz alb, cu o tânără tanti blondă la în spatele volanului, vrea să întoarcă, tăind şoseaua (avea alternativă dar, deh! şi cu maşina e greu să mai mergi 10 metri). Actorul nr. 2, o camionetă sau ceva de genul de la o firmă de curierat, care depăşeşte pe linia de tramvai, o ia pe madam cu Matizul ei cu tot pe faţă-stânga, îi face machinuţa să sângereze, şi nici nu sinchiseşte să oprească, decât după aproape 100 de metri. Nu am rămas să văd dacă ăia s-au întors sau nu. Cert este că cei de la firma asta de curierat sunt îngrozitori, o calcă în ultimul hal, îi doare fix în cur că în zonă există o școală și o grădiniță (ca pe mulți alții), trecerea de pietoni e un moft - ei sunt deasupra ei. Am impresia că băieții ăia se cred Frank Martin și Poliția Rutieră e angajată numai pe centrul capitalei.

O oră mai târziu, strada e mânjită de fluidele bietului Matiz. Şi, uitându-mă la dovada accidentului, văd alte două victime. Maşini parcate la bordură. Amândouă buşite zdravăn. Să râd, să nu râd? I’m conflicted…

(foto în curând)

În jurul meu sunt prea mulţi oameni cu prea multe păreri şi nu mai pot. Uite cum fac eu POC!!!

Oameni care nu ştiu pe ce lume trăiesc, dar vin cu idei care îţi urcă speranţele până în pod, doar ca după nici o oră să se zdrobească de caldarâm. Păi e frumos aşa? Vă spun eu că nu e. Dar, cum Barbone e shef (da, cu sh nu cu ş), eu ştiu mai bine şi, chiar dacă mi-am furat-o un pic, nu mă dau cu capul de pereţi (cum să stric minune de căpşor deştept şi plin de idei, hmmm?!). Sau faptul că ei sar de la una la alta, fără avertisment, lăsând haosul să danseze ca fecioarele celţilor în jurul rugului aprins în pădure (sau cum?!)? Azi cer o treabă, o fac, e bine. Mâine, vine un follow up şi, brusx (da cu X), nu e voie şi nu, şi nu, şi nu - şi dă-i şi luptă puicuşorule, dă-i cu argumente logice. Simplu - NU.

Vin şi cei care spun “Eu cred că Z e așa”. Hai nu zău! Din ce perspectivă? Te-ai uitat de jos sau de sus? Drept sau oblic? Din stânga, din dreapta? Şi încă ceva, dacă Z e aşa, şi nu are cum să fie altfel, de ce îţi schimbi părerea a doua zi?! Hmmm?!

 ”Vai, eu nu!”. Dacă tu nu, cum mama dracului faci numai fix ce tu nu?!

În tramvai, metrou, taxi, ei exprimă păreri de toate felurile. Şi Ei au dreptate. Ei ştiu tot.

Vă spun eu de ce: sunt părerologi (fie! şi *-loage, că, oricum, sună urât şi nu vreau să fac discriminare!!!), şi mă calcă pe nervi. Asta e pe scurt PĂREREA MEA! SĂ FIE CLAR!

Neuronul Șturlubatic over and out! (Damn it!)

„You seem to know me, but I know nothing about you. How come?”

Asta îi vine Neuronului Șturlubatic să întrebe atunci când diverși oameni, pe care întâmplarea face să îi cunosc puțin sau deloc, par să știe exact ce și când să spună pentru a-mi produce blocaj verbal instantaneu (Daaa, este posibil să rămân fără cuvinte. Pare greu de crezut, dar…). Exemplu: Îmi pari cunoscută, ne-am întâlnit pe undeva? Din moment ce nu uit fețele oamenilor de care m-am ciocnit, o astfel de întrebare mă debusolează total și încep să mă întreb dacă, nu care cumva, mă lasă bibilicul. Mai ales după cinci minute de conversație amuzantă. Dar, trebuie să fiu corectă. Am făcut și eu așa. (Karma is a bitch :/)

„If your head is going the wrong way, why should mine?”

Se aplică în situația în care persoanele cu gânduri nu tocmai koșere își imaginează că ești la fel de stricat ca ei/ele. Subliniere: Lumea nu se învârte în jurul vostru, și, BTW, tratamentul psiho nu este o pată pe reputație în ziua de azi. Ai putea fi trendy!

„Are you deaf or simply retarded?”

Hmmm, știți când faceți tot posibilul să dați de înțeles că o persoană și ideile ei vă lasă reci și simțiți nevoia să dați un par în căpățâna omului care nu vrea să priceapă că nu îi acordați nici pe sfert atâta importanță pe cât își imaginează?! Jocul de-a care își pierde primul răbdarea poate fi amuzant. Până la un punct, care la mine se pune repede, mai ales când oamenii cu pricina o țin langa prin șanțuri cu insinuări și interpretări. Și/sau atunci când nu reușesc să îmi rețină interesul, pentru simplul motiv că nu au nimic de spus. Ei sunt cei care devin pătrățele roz și enervante foarte rapid.

Phhhhew! Am vărsat un strop de venin în blog. Era cazul, că prea devenise idilic cu ferestre din Sighișoara, bălării filosofice și preocupări de suflet. Bun și blogul, mai ieftin ca psihologul. Hahahaha, are rimă

Foto preluat de aici.

Victima și Călăul

Ultimul weekend a început cu o vizită la veterinar. Asta pentru că Leyla (noul membru al familiei Enaș) este o pisicuță tomberoneză de nici trei luni, al cărei principal avantaj în fața lumii este că te poate scoate din minți cu cea mai dulce inocență. Prin urmare, Luna, „sora cea mare”, a clacat nervos, după mai bine de o lună de torturi inimaginabile.

Dacă în prima săptămână de la „adopție”, Leyla (jos) se trezea stuchită la fiecare sfert de oră de către sora ei mare, acum Luna suportă cu stoicism toate cretinismele noului membru al familiei. Asta pentru că circa două săptămâni de cafteală pisoiască și stucheală de maxim efect au rezultat cu o Lună răgușită, iar biata de ea renunțat să își mai manifeste dezaprobarea. Văzând asta, Leyla a prins curaj. Și de câte ori Luna doarme, Leyla, asemeni unui purice, îi sare cu toate cele patru lăbuțe în cârcă. Dacă sora mai mare dă din coadă, „Tâmpitule” (numele de alint al Leylei) sare călare, și mușcă la coada stufoasă a senioarei mai ceva ca la un pui rotisat. Buuun. Din toată afacerea asta, Luna s-a ales cu o dermatită pe fond nervos, pe lângă o afecțiune a sistemului digestiv - care ocazie ne permite să vedem ce ditamai Warrior e Luna.

Drumul. Luna este pisoi fițos de apartament, cea mai lungă excursie în natură fiind o noapte pe meleagurile sătmărene (a fugit prin geamul deschis și a venit acasă de frică, petrecând restul vacanței ascunsă după mobilă). Singura metodă de transport pe care o tolerează este în ghiozdan, cu capul scos prin fermoar. La cel mai mic zgomot, se retrage și se face micuță de tot. A mai văzut ea mașini de la balcon, dar, Doamne Ferește!, să treacă vreo Dacie tunată sau vreun camion pe lângă rucsacul ei. Partea bună e că, măcar de frica monștrilor gălăgioși de metal, stă în locșorul ei. Cu ochii căscați la lume, a răbdat săraca și drumul.

La veterinar. Primul semnal de alarmă pentru biata mâță a fost mirosul de mâncăruri de toate felurile (de unde mama dracului e obiceiul românesc al cabinetului veterinar din spatele magazinului de hrană, nu pot să pricep). Din copilărie, Luna știe că acolo unde sunt multe mirosuri de gen, i se fac injecții și i se ia temperatura în moduri horror. Am urcat la etaj, în cabinetul propriu zis. Al doilea moment de panică: masa de consultații. Placată cu faianță, rece și aducătoare de amintiri lugubre. Al treilea moment: Un domn care miroase a belele, care frămâtă și întoarce pisoiul deja terorizat. Unde mai pui că nătărăul nu are de lucru și palpează burtica grăsuță a pisicii (vrei bătaie zdrențuitoare de la Luna, pune-i mâna pe abdomen). Circ, scandal, ochii mari ca în desene animate, sfâșiat aerul cu cănguțele… You know, dragălășenii d-astea. Booon.

Pisoiul dezlănțuit. După consultație se ajunge la concluzia că pisi are nevoie de tratament. Injectabil. TREI feluri. Toate în momentul cu pricina. Potolim cu greu bestia. Ne umplem de păr din cap până în picioare. O așezăm în poziția cerută de doftorici. Prima injecție - neașteptată - merge bine. Cu a doua a fost jale. Urlături, traumatizare doctor, zgâriat mânușițele lui finuțe până la sânge. Îndoit acul înainte de a apuca „monstrul de om” să facă injecția. Chemat ajutoare. Luat prosop. Înfășurat pisoi bezmetic. Alte două injecții. Și gata. Doar că amărâta nu știa pe unde să fugă, să iasă mai repede din casa ororilor.

Și, după cea mai traumatizantă vizită la veterinar din ultimii patru ani (și pentru noi și pentru țițoi), eu mă întreb ca proasta de ce mama naibii în România nu se sedează animalele înainte de consult. În cazul de față, consultația s-ar fi făcut mai amănunțit și mai bine, fără să zboare părul de groază de pe săraca mâță, injecțiile s-ar fi făcut ușor - fără ace îndoite și mieunat disperat, iar domnului doftor îi rămâneau lăbuțele nezgâriate și freza la locul ei. E chiar așa de scump sedativul ăla sau, pur și simplu nu ne duce mintea?

Oricum, Luna e o luptătoare. Ea se luptă și cu Tâmpitule, și cu doctorii și cu injecțiile. Să fie clar, ea ține piept lumii